Conform Preambulului din O.U.G. 94/2008 pentru stabilirea unor măsuri privind punerea în circulaţie a paşapoartelor electronice precum şi a altor documente de călătorie, se face referire la prevederile Regulamentului
Consiliului C.E. nr.2252/2004 „privind standardele pentru elementele de securitate şi elementele biometrice integrate în paşapoarte şi în documentele de călătorie emise de statele membre”.
Din interpretarea gramaticală a textului „elemente de securitate şi elemente biometrice” rezultă că elementele biometrice nu sunt catalogate că fiind elemente de siguranţă ale noilor acte electronice şi nu aduc nici un aport la sporirea securităţii documentului şi a societăţii în ansamblul ei, astfel că nu se justifică introducerea datelor biometrice în actele electronice.
Simpla prezenţă a elementelor de siguranţă, astfel cum sunt definite în preambul, este suficientă şi necesară pentru a asigura scopul urmărit de legiuitor, respectiv crearea unui climat de securitate amplu şi mărit, atât în privinţa prevenirii şi combaterii criminalităţii, cât şi în privinţa prevenirii fraudelor cu privire la aceste acte.
Datele biometrice prin ele însele nu sporesc securitatea documentului.
Prin adăugarea amprentelor ca mod de identificare a unei persoane şi introducerea acestei informaţii în paşaport într-un mediu de stocare electronic, nu este sporită securitatea documentului întrucât în momentul în care titularul foloseşte documentul, acel cip este citit de un dispozitiv şi posesorul documentului este presupus a fi deţinătorul legal al acestuia. Numai în eventualitatea unei posibile folosiri neautorizate amprenta aflată ca informaţie criptată pe cip va fi comparată cu amprenta digitală luată în timp real şi se va stabili dacă posesorul nu este acelaşi cu titularul documentului.
Practic este inutilă introducerea amprentării digitale în paşaport întrucât această dată biometrică devine fiabilă şi ajută numai în cazul producerii unor eventuale evenimente menţionate mai sus când oamenii vor fi amprentaţi în timp real.
Dispozitivul de citire a cipului va reţine informaţia că, de exemplu, cetăţeanul x a trecut în statul x din afară U.E. în ziua x. Controlul se va efectua tot în modalitatea actuală, respectiv prin verificarea datelor biografice,
materiale şi a fotografiei de pe document cu cel ce pretinde că îi aparţine acel document. Numai dacă, să zicem că la graniţele din afară U.E. vameşul respectiv are suspiciuni cu privire la o persoană sau primeşte informaţii oficiale că acea persoană e suspectă, numai în aceste situaţii se va face o comparaţie între datele biometrice ale celui care foloseşte paşaportul şi datele biometrice stocate electronic în paşaportul respectiv.
Astfel, amprenta este inutilă ca dată biometrică în sine, aceasta şi-ar justifica utilitatea numai dacă se urmăreşte identificarea la graniţe nu doar a documentului în sine ci şi a persoanei printr-un dispozitiv de citire a amprentei (adică degetul este pus pe un dispozitiv electronic de citire şi computerul verifică dacă datele corespund).
Problema introducerii datelor biometrice în paşaport şi modul în care acestea sunt folosite, sunt de domeniul eticii tehnologice şi chiar de domeniul teologiei, şi pot fi dezvoltate în cuprinsul acestor domenii.
